Dimitrie Bagdasar s-a nascut pe 17 decembrie 1893 la Rosiesti, judetul Vaslui si a fost cel care a pus bazele scolii romanesti de Neurochirurgie din Romania.
A facut studiile secundare la Barlad. Intre anii 1913-1919, a studiat, la Bucuresti, medicina, unde obţine în 1922 titlul de Doctor în Medicină cu teza "Contribuţiuni la studiul sindromului parkinsonian postencefalitic".
În anii 1922-1926 se specializează în Neurologie sub conducerea lui Gheorghe Marinescu şi Ion Noica şi în Chirurgie sub îndrumarea lui Dumitru Butoianu.
Pana aici totul reflecta o biografie tipica pentru o mare personalitate, care la prima vedere nu transmite ceea ce e esential :personalitatea acestuia. Poate cel mai bine reuseste sa capteze viata tatalui ei, fiica acestuia, Alexandra Bellow, in marturiile publicate intr-un articol intitulat ‘Asclepios versus Hades In Romania’ (Alexandra Bellow) si de aceea aceste marturii le voi adauga pe parcurs, concomitent cu firul unei biografii tipice.
Formaţia de neurochirurg, Dimitrie Bagdasar, o obţine în America, la Boston, în clinica lui Harvey Cushing, în anii 1927-1929.
‘ Profesorul Cushing - o adevarata legenda inca in timpul vietii sale - a fost pionierul mondial al neurochirurgiei si maestrul universal recunoscut in domeniu. Clinica sa era Mecca chirurgilor, care veneau aici din intreaga lume sa-l urmareasca pe dr. Cushing operand pe creier.
In scrisoarea catre un prieten , tatal meu il descrie pe Maestru astfel: "E un om mic de stat (ca Stefan cel Mare), foarte nervos si scump la vorba… N-am vazut un om mai constiincios si mai devotat bolnavului. Este atat de didactica maniera lui de a opera, incat inveti numai privind". Cushing opera incet, foarte incet, pentru a menaja creierul, povestea tata. "Interventiilor sale pe creier le imprima ceva din atmosfera unui act sacru, oficiat dupa un ritual sever si sustinut", scria D. Bagdasar in articolul sau intitulat Harvey Cushing (I) (1937). In aceeasi scrisoare ca mai sus, tata descrie propria lui rutina zilnica (a trebuit sa invete englezeste repede pentru a putea comunica cu Maestrul): "Ma scol in fiecare zi la 5 si citesc englezeste pana la 9, cand ma duc la spital. In fiecare zi vad cate 1-2 operatii pe sistem nervos, care se termina pe la 2-3 p.m. Dupa ce operatiile s-au terminat, trec imediat in laborator, unde lucrez pana la 5-7 seara; numai in spital stau 9-10 ore. Seara, acasa, pana la 11 noaptea, aceeasi lectura ca si dimineata!".
‘ Ceea ce simtea Cushing pentru D. Bagdasar poate fi inteles din urmatorul episod: Primul Congres International de Neurologie a avut loc la Berna, in Elvetia, in august-septembrie 1931. Cushing era oaspete de onoare al congresului. Tata s-a dus si el in Elvetia la acest congres. Din cauza bugetului restrans, nu si-a putut permite s-o ia pe mama cu el, dar pe 1 septembrie 1931 i-a scris de acolo, cu deosebita emotie . In seara aceea, Cushing oferise un dineu privat fostilor lui studenti si colegi, cei mai buni din lume, vreo 26 la numar. Cushing era asezat in capul mesei. El l-a poftit pe renumitul neurochirurg francez Thierry de Martel la dreapta sa, iar pe D. Bagdasar, la stanga.’
Ca rezultat al cercetarilor sale a publicat doua studii importante alaturi de Perceifal Bailey, "Tratamentul gomelor cerebrale" si "Cordoblastoamele intracraniene" si alaturi de doi cercetatori americani, a realizat culturi in vitro din toate tumorile cerebrale, operate de prof. Harvey Cushing.
La intoarcerea in tara a lucrat, ca medic neuropsihiatru, la Serviciul Neurologic din Jimbolia (1929-1931) si Cernauti (1931-1933). In acea perioada a publicat si primele comunicari de neurochirurgie, din Romania.
‘Intorsi acasa, dupa indrazneata lor aventura americana - clinica lui Cushing si Harvard-ul - ei nu au reusit sa gaseasca posturi in Capitala, in schimb au fost trimisi in orase la periferia tarii. Acesta a fost purgatoriul de la Jimbolia si Cernauti, care a durat patru ani.
Cat de primitive erau conditiile de lucru la Spitalul din Jimbolia reiese din scrisorile tatalui meu din acea perioada : Spitalul, intr-adevar frumos pe din-afara, era dotat cu multa mobila inutila si cu instrumente chirurgicale printre care se numarau multe "vechituri de prin evul mediu, a caror intrebuintare nici nu se cunoaste". Dupa doi ani la Jimbolia au fost transferati la Cernauti’.
Din anul 1934, revine la Bucuresti, la inceput, la Spitalul de Urgenta si, din 1935, la Spitalul Militar Central. Cu sprijinul profesorilor Ion Iacobovici, Nicolae Minovici şi Ion T. Niculescu, obţine în 1935 înfiinţarea unui mic serviciu de neurochirurgie, cu opt paturi şi o singură sală operatorie, în "Spitalul Central de Boli Nervoase şi Mintale" din Bucureşti, care a devenit nucleul viitoarei Clinici de Neurochirurgie a Facultăţii de Medicină şi de unde se va dezvolta şcoala românească de neurochirurgie.
‘ Parintii mei s-au intors la Bucuresti in 1933. Un mic grup de doctori, prieteni devotati, au insistat pe langa Ministerul Sanatatii in favoarea dezvoltarii neurochirurgiei: ramura medicala noua si revolutionara, care merita sa aiba o clinica proprie.
Dr.Maria Niculescu evoca "operatiile frumoase, efectuate insa pe o masa de lemn improvizata, cu aspiratorul din casa adaptat pentru interventie si instrumentar in mare parte cumparat sau confectionat dupa indicatiile lui Bagdasar, urmand astfel exemplul lui Cushing, dar fara resurse materiale comparabile".
Prima clinica de neurochirurgie din Romania, si de fapt din Sud-Estul Europei, cf. dr. C. Arseni (1976), a fost deschisa in 1935, intr-un pavilion al Spitalului Central (cum se numea atunci) din Bucuresti. Era o clinica foarte modesta: 10 paturi si, in sala de operatii, "faimoasa" masa de lemn.
Tata a reusit sa recruteze o echipa profesionala de neurochirurgie de prima mana: mai intai (1936) dr. Constantin Arseni, apoi (1942) dr. Ionel Ionescu si (1943) dr. Sofia Ogrezeanu, remarcabila femeie care a devenit prima femeie neurochirurg din Romania.
In perioada cea mai dificila, 1942-1946, "programul incepea la 5 dimineata, cand dr. D. Bagdasar vizita pavilionul ranitilor, dupa care urmau operatiile, pana la 2 p.m.", isi aminteste dr. Sofia Ionescu, ultima membra care mai este in viata, din "echipa de aur" a lui tata. "A imprimat echipei sale de lucru un ideal de ordine, constiinciozitate si munca intensa (10-12 ore pe zi in spital), de la sef pana la intern, care a dus la salvarea multor vieti". (1976).’
A inventat tehnici operatorii, a perfectionat instrumentarul chirugical si metodele de investigare a simptopatologiei neurologice. Rezultatele cercetarilor sale, in domeniul traumatismelor cranio-cerebrale, al abceselor intracraniene si al investigatiilor histopatologice si clinice asupra tumorilor cerebrale, au fost publicate in tratate de referinta, dintre care "Tuberculoamele cerebrale" (1940),"Traumatismele cranio-cerebrale" (1943), "Boala lui Lindau" (1944). In anul 1941, a publicat o metoda originala de tratament neurochirurgical al oxicefaleei.
Întreaga sa activitate operatorie şi de cercetare şi-a găsit sinteza în volumul redactat în franceză împreună cu Constantin Arseni, "Traité de Neurochirurgie", apărut postum în 1951 în Editura Academiei Române. În anul 1945 este numit profesor de Neurochirurgie la Facultatea de Medicină din Bucureşti şi, în acelaşi an, primeşte însărcinarea de Ministru al Sănătăţii.
‘ Colaborarea lui D. Bagdasar cu C. Arseni a culminat cu monumentalul Traité de neurochirurgie (600 de pagini, tradus in franceza de dr. Maria Niculescu si publicat de Academia Republicii Populare Romane) care a reprezentat o sinteza a vastei experiente si documentari neurochirurgicale a lui D. Bagdasar si a cercetarilor facute impreuna cu C. Arseni. Din pacate, acest tratat a vazut lumina tiparului prea tarziu, dupa moartea tatalui meu.’
‘ Vorbind despre tata, "creatorul primei scoli de neurochirurgie din tara noastra", dr. Arseni nota:
"In primul rand, personalitatea doctorului Bagdasar era dominata de o nevoie fundamentala de instruire vasta si profunda, de tenacitate si de o neobisnuita putere de munca. As spune ca aceasta nevoie era la el una vitala, nu putea trai fara a se instrui si fara a munci"’.
La 15 iulie 1946 moare, iar activitatea acestuia e continuata de Constantin N.Arseni.
‘Dr. Sofia Ionescu isi aminteste scena finala, a despartirii. Era la inceputul verii lui 1946. Tata i-a chemat pe toti trei la modesta sa casa de vara la Breaza, ca sa-si ia ramas bun. "Camera era golasa, el vorbea cu greutate, se vedea ca este pe moarte". L-a desemnat pe C. Arseni ca succesor al sau si i-a facut sa promita ca vor continua sa lucreze impreuna in echipa si vor sustine dezvoltarea neurochirurgiei, fara a neglija nici activitatea stiintifica. Ei au luat aceste recomandari drept testamentul tatalui meu.’
Dr. C. Arseni preia serviciul de neurochirurgie si reuseste sa dezvolte rapid activitatea de aici in cele mai diverse aspecte ale patologiei neurochirurgicale. In 1975 ia fiinta Clinica de Neurochirurgie, care va deveni in anul 1995 Spitalul de Urgenta „Bagdasar-Arseni", extinzindu-si aria de competenta si asupra altor specialitati medicale: chirurgia generala, cardiologia, ortopedia, chirurgia plastica si reparatorie.
Si iata, tot fiica lui Dimitrie Bagdasar surprinde cel mai bine viata celui care a adus in Romania Neurochirurgia si a slujit o credincios:
‘ Viata tatalui meu a fost o permanenta lupta. Nimic nu i-a venit "de-a gata". In copilarie si tinerete, el a trait mereu la marginea saraciei. Cand a crezut ca "problema banilor" s-a rezolvat, in sfarsit, prin intrarea sa la Institutul Medico-Militar pentru a-si incheia studiile in medicina, a izbucnit Primul Razboi Mondial si a fost trimis pe front, ca medic militar; aici s-a imbolnavit de tifos si a supravietuit cu greu. Setea de invatatura si forta de munca prodigioasa cu care a fost inzestrat au fost alimentate intr-o mare masura si de dorinta sa arzatoare sa contribuie la depasirea mizeriei si suferintei umane pe care din tinerete le-a vazut si le-a trait pe viu.’
Parintii mei s-au intalnit ca studenti medicinisti si au descoperit curand ca se afla pe aceeasi lungime de unda: mama era in anul I, tata in ultimul an. Prilejul a fost o nunta de elita, unde mama nu a putut sa nu observe pe tanarul neobisnuit, care se prapadea de ras (motivul era faptul ca purta cu acest prilej un costum de imprumut extrem de simandicos, care-l facea sa nu se simta in pielea lui!). Mama nu mai intalnise niciodata un astfel de om. Nu-l interesau banii. El visa sa introduca in Romania o ramura noua, revolutionara a medicinei: neurochirurgia. Dorea sa deschida pe langa Spitalul Militar o clinica "gratuita", unde doctorii sa doneze pe rand cateva ore pe saptamana pentru a examina pacienti care nu au conditia materiala sa plateasca.
In acest sens, a adresat administratiei spitalului un memorandum; initiativa nu l-a facut prea popular printre ceilalti doctori. Avea o adevarata adoratie pentru Louis Pasteur, fiindca Pasteur a salvat multe vieti, a scutit omenirea de atata suferinta, dar si pentru simplitatea si modestia acestuia (Pasteur a refuzat sa fie inmormantat in Panteon, a preferat in schimb sa "petreaca eternitatea in Institutul sau mult iubit").’
‘ Iar mama i-a fost cea mai apropiata confidenta. In fazele timpurii, cand tatal meu lupta sa intemeieze neurochirurgia in Romania, mama a lucrat impreuna cu el, secondandu-l in sala de operatie si colaborand cu el la numeroase lucrari stiintifice. L-a asistat ani de zile la operatii, pana cand el a reusit sa-si formeze "echipa de neurochirurgie". In anii aceia, o operatie pe creier dura multe ore. Sangele, suferinta, tensiunea din sala de operatii erau absolut istovitoare fizic si emotional. Dupa operatiile reusite, mama glumea cu tata: Crezi ca Regele Hades se va supara ca i-ai mai furat un supus?’
‘ In scurta sa viata, tata a avut doua mari iubiri: mama si neurochirurgia. Nu este o exagerare a spune ca a doua lui casa a fost Clinica.’
Comentarii (1)
Subscribe to this comment's feederori
-
- +0
-
-
Scrie comentariu
| < Anterior | Urmator > |
|---|
