Într-o dimineaţă, cam pe la ora 10 a.m., se prezintă la un cabinet de medicină de familie pentru consult o doamnă de vreo 50 de ani care acuza o durere situată în zona precordială care „se ducea" înspre umărul stâng şi, culmea nesimţirii, se mai şi continua de-a lungul marginii cubitale a antebra-ţului stâng. Carevasăzică pacienta despre care m-am hotărât să scriu prezenta o criză tipică de angină pectorală.
După o foarte scurtă discuţie medicul care a consultat-o i-a administrat o tabletă de nitroglicerină şi a sunat repede la serviciul de ambulanţă.
- Ia şi agită sticla asta de 100 de ori. După ce ai terminat, bei jumătate din conţinut. După care mai pui apă aşa cum am pus şi eu şi o agiţi de 200 de ori şi iar bei jumătate din conţinut şi, dacă până atunci tot nu te-a lăsat dure-rea, mai pui apă şi agiţi de încă 500 de ori şi o bei pe toată!
Aceste cuvinte au fost rostite de doctoriţa de pe ambulanţă cu mare se-ninătate şi cu mare stăpânire de sine. Pacienta a luat sticla, a agitat-o de 100 de ori şi apoi a băut jumătate din conţinutul ei.
- Ei, cum te simţi? o întreabă apoi medicul de pe salvare...mai bine?
- Un pic mai bine, răspunde biata femeie, nu mă mai doare aşa de tare în piept.
- Deci să nu uiţi: pui apă din nou, agiţi de 200 de ori...
În tot acest timp, doctoriţa de la cabinet care chemase ambulanţa a asistat în mod pasiv la toată scena. După care, moartă de curiozitate, o în-treabă pe colega de la salvare:
- Dar ce i-aţi pus în apă?
- Un pliculeţ cu zahăr vanilat, îi răspunde colega de pe autosanitară cu o voce şoptită şi foarte apropiată de conductul auditiv extern, merge de fie-care dată...
„Medicul" de pe salvare plecă după prima sesiune de agitat sticla, iar colega de la cabinet, stupefiată îi mai administră pacientei încă o tabletă de nitroglicerină. După circa 45 de minute pacienta, simţindu-se mai bine, este îndrumată de medicul de familie să se prezinte la camera de gardă a unui spital mare din apropiere, dându-i şi un bilet de trimitere pentru consult de specialitate.
Fenomenul „placebo" există cu adevărat, nimeni nu contestă acest fapt, dar de la fenomenul psihic în sine şi până la a trata un pacient aflat în criză tipică de angor pectoris cu apă cu zahăr e o distanţă aşa de mare ca de la cer la pământ. Şi totuşi s-a întâmplat. Din fericire, pacienta „a avut zile", a ajuns la spital şi a fost tratată în mod corespunzător şi acum e bine! Dar putea să nu se întâmple aşa.
Din toată această întâmplare, care vă asigur că este reală, putem să tragem mai multe concluzii, dintre care una a fost rostită cu multe sute de ani în urmă de un mare învăţat chinez: „ceea ce se ştie, să se ştie că se ştie şi mai ales ceea ce nu se ştie, să se ştie că nu se ştie". Cât despre medicul de pe sal-vare chiar mă mir că nu a ştiut ce tratament să-i aplice pacientei cu angină pectorală!
Ştim cu toţii care este calitatea învăţământului medical românesc, cum se iau examenele, şi care sunt şpăgile pentru un post de medic specialist, dar chiar aşa nu mi-am putut imagina că se poate.
| < Anterior | Urmator > |
|---|
