La începutul anilor 50, când teoriile freudiene îşi găseau destul de mulţi adepţi printre terapeuţi, doi psihologi, Albert Ellis şi Robert A. Harper, au avut curajul de a lupta împotriva curentului, afirmând că evenimentele neplăcute ale copilăriei sau învinovăţirea pentru dorinţele incestuoase faţă de un părinte nu sunt sursa tuturor angoaselor adulţilor, asa cum susţineau practicanţii psihanalizei. Ei au susţinut că sursa majorităţii problemelor, nemultumirilor şi a comportamentelor inadecvate ale oamenilor vine din interiorul acestora, din propriile lor credinte iraţionale, care pot fi modificate asemenea unor algoritmi computerizaţi. În acest fel s-a născut terapia raţional-emotivă comportamentală.
1. Nu evenimentele de viaţă, gândurile sau comportamentele celorlalţi faţă de noi ne fac să ne simţim nefericiţi, ci propriile noastre credinţe şi interpretări faţă de respectivele evenimente;
2. Suntem în deplin control al schimbării acestor credinţe iraţionale care ne afectează viaţa în mod negativ şi, câteodată, total dezadaptativ situaţional.
Astfel, terapia cognitiv comportamentală are ca şi element central modelul ABC, care include urmatoarele componente:
• A - evenimentele activatoare, conflicte, adversităţi, gânduri care interfereaza cu scopurile noastre (ex., a fi urât de ceilalţi; a avea un eşec la un examen; gândul că ne-am putea îmbolnăvi subit; iminenţa unei schimbări a vremii în timp ce jucăm fotbal);
• B - credinţele (beliefs) despre evenimentul A, care provin din filosofia de viaţă a fiecaruia, din educaţie sau din anturaj;
• C - consecinţele sau rezultatele evenimentului A, privite prin prisma credinţelor B.
Până aici, sunt doar noţiuni de teorie aridă. Aplicarea acestui model în viaţa fiecăruia dintre noi începe odată cu împărţirea netă a credinţelor noastre (B) în două tipuri:
1. Credinte rationale cu privire la evenimentul A, cum ar fi: nu am nevoie de aprobarea tuturor, sunt valoros doar pentru că exist ca fiinţă umană; ar fi de dorit să trec examenul cu notă mare; e neplăcut să mă îmbolnăvesc, dar nu e o situaţie ameninţătoare de viaţă; e frustrant că se pune ploaia, dar mă pot reorienta către alte activităţi.
2. Credinţe iraţionale cu privire la evenimentul A, de genul: sunt o persoană LIPSITĂ DE VALOARE dacă nu mă place toată lumea; TREBUIE să imi trec examenul cu nota mare, altfel e catastrofal; NU AM VOIE să imbolnavesc; dacă se pune ploaia e CATASTROFAL;
In functie de B-ul pe care îl aplicam pentru a procesa evenimentul A, putem avea două feluri de consecinte (C) din acest demers cognitiv:
1. Consecinţe adaptative sau emoţii constructive, de exemplu: îmi pot continua activitatea şi fără aprobarea tuturor; dacă pic examenul, voi învăţa mai bine data viitoare; dacă mă îmbolnăvesc, voi delega pe cineva să îmi ţină locul la serviciu şi voi face tot ce pot ca să mă însănătoşesc; frustrare şi regret pentru că ploaia nu mă lasă să îmi continui jocul de fotbal.
2. Consecinţe dezadaptative sau emoţii distructive: depresie sau furie dacă nu mă place toată lumea; dacă îmi pic examenul, sunt un ratat şi voi fi întotdeauna un codaş; mila şi autocompătimire în caz de boală; furie în cazul în care nu se opreste ploaia.
Cum ne dăm seama dacă o credinţă este raţională sau nu? Simplu, spun adepţii terapiei cognitiv comportamentale: o credinţă, pentru a fi raţională, trebuie să îndeplinească trei criterii:
1. Să fie logică (În caz de durere abdominală la un subiect tânăr, e mai probabil să fie un cancer sau o simplă indigestie?);
2. Să fie conformă cu realitatea (Care este şansa să se pună ploaia, dacă cerul este senin şi prognozele sunt favorabile?);
3. Să fie pragmatică (Emoţiile sau anxietatea extremă înaintea unui examen îmi aduc vreun beneficiu? Sau chiar mă împiedică să mă concentrez la maximum).
Dacă cel puţin unul dintre cele trei criterii nu este îndeplinit, atunci apare angoasa sau suferinţa emoţională. Practic, spune Albert Ellis, suntem prizonierii propriilor modalităţi de gândire şi ai propriilor credinţe iraţionale. Pentru a le schimba însă, nu este suficient să stăm ani în şir pe canapeaua analiştilor şi să le povestim toată copilăria ci, în urma unui demers terapeutic relativ scurt (10 – 20 de şedinţe), să ne disputăm în mod activ credinţele iraţionale, să vedem ce anume ne este folositor/adaptativ în gândire şi sa blocăm, în ciuda rutinei şi a obişnuinţei, gândurile intruzive, dezadaptative, angoasante.
Bibliografie
- Albert Ellis, Robert A. Harper. Ghid pentru o viaţă raţională, Editura RTS, Cluj-Napoca, 1997
- danieldavidubb.wordpress.com
Sursa imagini: http://www.psychotherapybrownbag.com/psychotherapy_brown_bag_a/2010/07/treating-the-soul-thats-not-psychotherapy.html
| < Anterior | Urmator > |
|---|
