Mecanismul de formare al TCR-ului este asemanator cu cel al formarii BCR-ului, implicand, in esenţa, rearanjari genice V(D)J şi diversitate joncţionala. Se constata de asemenea existenţa regiunilor hipervariabile, responsabile pentru formarea efectiva a situsului de interactiune al receptorului in ambele cazuri. Diversitatea regiunilor CDR1 si CDR2 este limitata la TCR, in schimb regiunea CD3 a TCR-ului este mai variabila decat cea a BCR-ului.
Lanturile α si γ sunt asemanatoare lantului L al imunoglobulinelor necesitand rearanjari de tip VJ si VJ-C, iar lanturile α si δ sunt similare lantului H, rearanjarile implicate fiind de tip DJ, V-DJ si VDJ-C. Organizarea genelor C implicate in formarea TCR-ului este mult mai simpla, pentru lantul α fiind implicate o gena, iar pentru α 2 gene C. In ceea ce priveste regiunea constanta a BCR-ului, numarul genelor implicate este mult mai mare datorita faptului ca exista diferite izotipuri cu functii efectorii distincte ( μ,δ,γ,ε,α).
Ambele recombinari respecta regula distantierului 12,23, regiunile semnal de recombinare fiind recunoscute de recombinaze (expresia fenotipica a genelor RAG-1 si RAG-2). Fuziunea secventelor genice conduce la imprecizie jonctionala, la care se adauga imprecizia insertionala. Repertoriul TCR este cel putin la fel de mare ca si alBCR-ului, mai ales datorita unei enorme variabilitaţi joncţionale şi inserţionale (regiuni N de adiţie, regiuni P de adiţie). Enzima Terminal deoxy nucleotidyl transferase adauga nucleotide numai la capatul N-terminal al lanturilor H in cazul BCR-ului, in timp ce in cazul TCR-ului regiunile N de aditie se gasesc pe toate genele implicate.
Excluzia alelica functioneaza cu maxima strictete in formarea BCR-ului. In cazul TCR-ului excluzia alelica pentru lanţul α este obligatorie, in cazul lanţurilor α, acest proces fiind mai putin strict. Daca se produc rearanjari productive pe ambii cromosomi, cele doua lanturi α diferite vor conduce la existenta simultana a doua TCR-uri cu specificitati antigenice diferite, din care numai unul va recunoaste in contextul restrictiei MHC.
Spre deosebire de genele implicate in formarea BCR-ului, genele TCR nu sufera hipermutatii somatice, maturatia de afinitate observandu-se doar in cazul BCR-ului.Absenta mutaţiilor intamplatoare previne aparitia limfocitelor autoreactive, avand in vedere ca limfocitele T recunosc atat molecule non-self, cat si molecule self (MHC).
Spre deosebire de imunoglobuline care pot fi atat legate de membrana limfocitului B, cat si secretate, heterodimerii αβ sunt numai legati de membrana, astfel incat nu necesita procese de diferentiere a ARN-ului. In cazul imunoglobulinelor se constata fenomenul comutarii de clasa, care este absent la limfocitele T.
In concluzie exista multiple asemanari si putine aspecte distincte in genetica TCR-ului si a BCR-ului.
BIBLIOGRAFIE: Paul Kuby, Tratat de imunologie
| < Anterior | Urmator > |
|---|
